|
|
Andrei PLEŞU spune ceva foarte interesant:
Despre iubirile fericite
Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sīnt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi īncununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre, toţi recită, la o adică, capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, sau, dacă sīnt mai umblaţi, pasajul din Paradisul lui Dante despre amorul care move il sol e laltre stelle. Cīnd se vorbeşte despre iubire, īmbujorarea lirică şi surīsul sublim sīnt de rigoare. Problema este că mai toţi, oricītă literatură, filozofie şi mistică ar invoca, se gīndesc, īn fond, la cīte o poveste romantică de tinereţe, la Mărioara sau la Ionică, la o trăire privată, parcursă exoftalmic, īn transă.
Pīnă la un punct, e normal să fie aşa. Fără experienţa nemijlocită a īndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine īn silueta celuilalt, iubirea rămīne o abstracţiune. Accesul direct la amorul sacru e rar. Abordabil şi distribuit democratic e amorul profan: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului. Nu se poate delimita pieziş īntre eros şi agapé. Īn firea ambiguă a omului căzut, ele se īntrepătrund euforic, uneori primejdios, alteori īn chip salutar.
Şi totuşi, idolatria iubirii, retorica facilă a unei siropoase giugiuleli cosmice, nu sīnt de natură să lămurească nici termenul, nici trăirea īn sine. Din cīnd īn cīnd măcar, trebuie să vorbim despre iubire la rece, oricīt de mult am leza, prin asta, tribul patetic al Emmei Bovary. Din cīnd īn cīnd, trebuie să punem la īndoială gata-făcutul temei, poncifele ei şi chiar febrele proprii.
O primă tentativă de eliberare din plasa subīnţelesurilor de duzină ar putea fi demontarea unui binom care parazitează de secole a demonstrat-o Denis de Rougemont spiritul european: binomul iubire-dramă. Cultura europeană a creat, īntr-adevăr, de la Tristan şi Isolda īncoace, un model erotic destrămător: iubirea e pasiune, deci suferinţă, deci nefericire. Ea se asociază cu irealizabilul şi, īn cele din urmă, cu moartea. Īn termenii lui de Rougemont, iubirea fericită nu are istorie. E anonimă şi mută. Vocale, memorabile, exemplare sīnt marile eşecuri amoroase, neīmplinirea, imposibilul.
Mitul acesta, care are īnălţimile sale literare, dar şi trivialităţile sale caragialeşti (Miţa Baston, singură şi ambetată) continuă să fie un reper al multor poveşti de iubire. Īmpotriva lui, ar fi de reflectat dacă nu cumva iubirea adevărată nu se califică drept adevărată tocmai īn măsura īn care provoacă fericirea protagoniştilor, īn măsura īn care e resimţită ca o īmplinire fără breşă, fără sincope, regrete şi amărăciuni. Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei īmpărtăşite şi ea iradiază, ca atare, īn īntregul spaţiu din jurul său. Evident, nu am īn vedere placiditatea bovină a unei nesimţiri īn doi, nu cred īn utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau īn convieţuirea paradiziacă, īn care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o īntīlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva īn măruntaiele acestei īntīlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea īntīlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfīrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curīnd strīmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul sīnt īndrăgostit fără speranţă, sīnt īndrăgostit şi mă simt vinovat, sīnt īndrăgostit şi nu mai sīnt bun de nimic n-au ce căuta īn vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neīncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sīnt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvīntare care īmbogăţeşte şi īnfrumuseţează inventarul destinului pămīntesc. Fericirea se multiplică, atunci cīnd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra īntregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.
Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se īntīlnesc pe toate drumurile (deşi sīnt sigur că ele sīnt mai numeroase decīt ne īnchipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sīnt curente, aproape inevitabile şi că īşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sīnt īnsă iubiri adevărate: sīnt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de īnţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.
|
|
))" ...sau chiar daca nu incepe o relatie intre cele 2 persoane...sentimentele evoulueaza de la sine deoarece sentimentul de a fi indragostit este foarte comsumptiv...arzi la foc incins...si abia apoi incepi sa fii mocnit mocnit; stii..cand te gandesti la o persoana faci inevitabil o oarecare conexiune cu ea, cand te gandesti cu intensitate si des la persoana respectiva ea ii va parea sufletului tau mult mai cunoscuta decat este ea in mod obiectiv..mai bine zis vizibil..si sentimentul de iubire inseamna si asta...o legatura invizibila puternica cu altcineva...numai ca, vezi? putem construi un intreg univers asa in interiorul nostru...iar raportarea la realitate poate fi dureroasa. aici ii dau dreptate lui camil petrescu(?) cand spune ca iubirea e un proces de autosugestie.
fluturasi avioane 
